Bella’s diary- Capitolul 16

Capitolul 16

23 iulie 2009

Draga jurnal,

Nu vreau sa se termine aceasta zi. Desi a fost poate cea mai groaznica zi din viata mea, desi am plans mai mult decat oricand si am simtit de atatea ori si atat de puternic cum sufletul mi se sfasie, nu vreau ca aceasta zi sa se termine. Pentru ca imi este teama ca va lua cu ea sansa mea. Sansa de a fi cu Edward. Ca ziua se va incheia, se va decide ce se va intampla. Daca Edward va veni…sau nu. Si ce vom vorbi atunci cand va veni.

Nu stiu ce sa mai cred. Acum sunt convinsa ca va veni, iar in momentul urmator am mari temeri in legatura cu asta.

Poate ar trebui sa se termine mai repede.

Mi-am amintit de ceea ce imi spunea bunica mea cand eram mica si trebuia sa ma duc sa imi fac vaccinul. Imi era frica de ace. Atunci sfatul ei a fost sa intru printre primii. “Dar mi-e frica”, ma tanguisem eu. “Da, dar daca intri prima, scapi prima. Daca stai sa ii auzi pe toti plangand si vaitandu-se, iti faci mai mult rau. Insa daca intri prima, se termina mai repede!”

Bunica avea dreptate. Intotdeauna avusese. As fi vrut sa fie langa mine si acum, sa imi spuna ce sa fac si sa ma incurajeze.

La naiba, vreau sa se termine mai repede ziua asta!! Cu cat se termina mai repede, cu atat aflu mai repede ce se va intampla si nu imi mai prelungesc agonia…

Mi-am lasat capul pe perna. Eram atat de obosita. Nu ma mai odihnisem cum trebuie de la inceputul vacantei si toata framantarea, toate lacrimile si durerea din suflet ma epuizasera.

Alice se dusese in bucatarie sa faca niste sandvisuri. Dupa ce mi-a citit jurnalul, a stat mult timp in pat langa mine, mangaindu-ma pe frunte in timp ce eu stateam intinsa. Din cand in cand, murmura un “imi pare atat de rau”. Apoi, mi-a spus ca sunt foarte palida, asa ca s-a dus sa faca sandvisuri si limonada, pentru ca am refuzat categoric sa ies din camera.

“Voi iesi cand va veni Edward”, m-am gandit. “Daca va veni…”

Nu puteam face fata privirilor celorlalti de una singura. Dar daca l-as fi avut pe el langa mine, nu mi-ar mai fi pasat. Puteam muta si muntii din loc, cu Edward alaturi, puteam face orice.

Secundele si minutele treceau. Ma uitam pe tavan, apoi prin camera. O stiam atat de bine, devenise ca a doua mea casa. Puteam gasi ceva in camera sip e intuneric, de fapt, mai ales pe intuneric, dat fiind ca o privisem de multe ori in timpul noptii, la lumina lunii, cand nu puteam dormi.

Cunosteam fiecare coltisor, fiecare umbra pe care luna o face ape perete, fiecare fir de praf si bucata de dusumea.

Alice s-a intors cu o tava plina cu sandvisuri cu pui, ardei si rosii, sandvisuri cu ton, masline si porumb, pateuri cu branza si doua pahare mari de limonada cu gheata.

Am luat un pahar si am baut jumatate din el pe nerasfulate.Apoi Alice a luat pofticioasa un sandvis. Eu ma uitam la ele fara chef.

-Hai, Bella, mananca.

-Dar nu mi-e….

-Sa nu-mi zici ca nu ti-e foame!

-Dar…

-Cat ai slabit de cand ai venit aici?

-Nu am slabit.

-Bella, te cunosc de atata timp. Apetitul tau nu a fost niciodata foarte mare, dar in schimb nu a fost niciodata mai prost ca acum. Te rog, mananca, ma faci sa ma simt vinovata.

-De ce sa te simti vinovata?am intrebat.

-Pentru ca e vina mea, pentru ca…

A tacut, pentru ca luasem un sandvis si muscasem din el. Vroiam sa ii spun –sa ii strig, poate- ca nu e vina ei, e vina tampitului ei frate si a mea desigur.

Am oftat, indurerata ca am putut sa gandesc asta…Edward-tampit…nu, eu sunt singura tampita.

Am reusit sa mananc cu greu un sandvis. Ma simteam ca sic and daca as fi mestecat covorul sau coltul biroului nu as fi simtit nicio diferenta.

-Multumita?am intrebat-o eu pe Alice.

-Nici gand. Vreau sa mananci tot.

-Alice, ai innebunit?

-Nu. Dar vreau sa iti recapeti kilogramele pe care le aveai inainte de a veni aici.

-Dar, nu…

Ea a lasat pe tava pateul cu branza din care tocmai mancase, m-a luat de mana si m-a dus pana in partea cealalta a camerei, unde se afla oglinda.Mi-a ridicat troicoul putin, lasan sa se vada abdomenul.

Pantalonii scurti pe care ii purtam stateau lejer pe abdomen si probabil daca nu as fi avut cureau ar fi fost in pericol sa cada.

-Ce zici?m-a intrebat ea.

Nu vroiam sa ii dau dreptate, dar slabisem. Burta mea era plata, picioarele ceva mai scheletice si nu mai aveam obraji aproape deloc. Nu era neaparat rau, era doar…diferit.

–         Mie imi place cum arat. Crezi ca m-ar primi la modeling?

–         -Bella…

Alice m-a privit exasperata, dar eu i-am zambit.

-O sa mananc, i-am spus radicand din umeri si m-am dus iar pe pat, luand un  alt sandvis de pe tava.

-Bella? Hmm..

Alice era incruntata, de parca si-ar fi cautat cuvintele.

-Spune…i-am zis eu.

-Cat timp vei…hmm…sta inchisa aici?

Am vrut sa ii raspund ca pan ace Edward se va intoarce, dar mi-am dat seama ca ar suna prostesc.

Ceilalti au iesit in curte sa faca un gratar si ma gandeam, daca ai vrea, sa mergem.

Am oftat. Alice nu era obligata sa stea inchisa aici din cauza mea.

-Sa mergem, i-am spus.

-Chiar?

-Da. Hai.

Am parasit camera si am coborat scarile, iesind pe usa din spate. In curte era mult fum, de la gratarul pe care Emmet se straduia sa il faca. Rosalie era in costum de baie, intinsa pe o patura la soare.

-Bella, ce faci?mi-a spus Emmet vesel.

-Bine.

-Chiar bine?m-a intrebat el.

Am simtit cum mi se scurge tot sangele din vene.

-Da, am raspuns cu gura uscata.

-Nu se vede, a spus el.

Ma intrebam daca m-as putea simti mai groaznic de atat. Urechile incepusera sa imi vajaie si eram ametita.

-Alice, imi pare rau, dar nu pot sta aici, i-am soptit intorcandu-ma spre ea.

-Bine, sa mergem.

-Nu. Tu nu trebuie sa stai inchisa in casa din cauza mea. E o vreme frumoasa. Ramai aici si distreaza-te.

-Dar, Bella…

-Te rog.

-Esti sigura?

-Da.

-In regula. Sa ma chemi daca ai nevoie de….ceva. Orice, adauga ea.

-Bine.

M-am intors in casa si am urcat scarile inapoi spre camera noastra. Am trantit usa furioasa in urma mea si m-am asezat pe pat. Ceasul de pe perete arata ora 15:00.

Am ramas acolo, intinsa, rememorand cele intamplate, incercand sa ma conving singura ca Edward va veni si totul va fi bine. Desi ma indoiam ca va fi totul bine.

16:00

Am deschis jurnalul, care ramasese pe pat si am inceput s ail rasfoiesc, citind diverse paragrafe scrise cu mult timp in urma.

17:00

Am ajuns la ziua in care murise bunica mea.

21 ianuarie 2007

Chip de inger…unde ai plecat?

Vorbele sunt prea sarace ca sa poata exprima regretele….lacrimile imi ard obrajii, dar este prea tarziu…

De ce am inteles de abia acum ca sa spui “te iubesc” in fata unui mormant este inutil?

Atatea momente s-au pierdut fara a se mai putea intoarce….

Ne-am adunat cu totii la masa astazi…daca ai fi fost acolo sa ne vezi ti s-ar fi umplut sufletul de bucurie…dar tu erai deja prea sus…oare ma auzi?

Ai avut astazi casa plina, asa cum iti placea sa o ai mereu. Dar tu nu mai erai acolo…

Puteam avea parte de atatea momente minunate, dar le-am pierdut.

Puteam, sa alerg in bratele tale, iar tu sa ma prinzi, puteam sa cad, iar tu sa ma ridici…puteam sa mananc frute culese cu mana ta mica si puteam sa aud povesti rostite cu vocea ta suava…

Puteam sa am atat de multe…dar nu am nimic.

Decat regretul a ce ar fi putut fi…

Puteau sa poarte si copiii mei botosi facuti de mana ta priceputa si sa manance cea mai buna placinta din lume….

Puteam sa te imbratisez si puteam sa iti strang mana atunci cand era inca vie si calda…puteam sa fac atat de multe…

Puteam sa privesc zapada cum cade peste obrajii tai rosii, nu peste crucea ta de lemn…

Aprind o lumanare, iar flacara ei palpaie si se stinge din cauza ninsorii…ninge cu lacrimile noastre, ale tuturor ce te plangem astazi…

Dar flacara din inima mea va arde pentru totdeauna….

Poate de undeva, de acolo de sus ma vezi si citesti ce iti scriu acum…

Vroiam doar sa iti spun ca te iubesc…

Lacrimi fierbinti imi curgeau pe obraji. Mi le-am sters cu dosul palmei.

Bunica mea, singura mea prietena. Locuise la tara. Cand eram mica, tata sa ducea sa o vad des. Apoi, cand el si mama s-au despartit, nu am mai putut merge. Mama era intotdeauna ocupata cand venea vorba sa faca ceva pentru mine, iar pe tata nu il vedeam cu anii.

Reusisem sa merg la bunica de abia cand ma facusem indeajuns de mare sa calatoresc singura. Era foarte bolnava, iar eu mi-am petrecut toata vacanta aceea de vara la ea. Aveam 15 ani. Am plecat toamna de la ea, cu promisiunea ca ma voi intoarce vara urmatoare negresit.

Si m-am intors…pe data de 21 ianuarie..pentru a asista la inmormantare.

Mi-am sters din nou lacrimile si m-am uitat la ceas:

18:00

Am mai rasfoit jurnalul, citind diverse amintiri. Cautam ceva vesel, care sa ma faca sa uit de present. Dar parca se ascundeau de mine, chinuindu-ma sa traiesc fiecare clipa de asteptare si chin.

19:00

M-am intors pe o parte si am atipit. M-am trezit speriata cand am auzit zgomotul facut de la masina si am fugit la fereastra. Dar nu era o masina care venea, ci una care pleca: Passatul lui Emmet.

M-am uitat la ceas:

20:30

Soarele asfintise dincolo de fereastra si incepea sa se lase, incet dar sigur, intunericul.

M-am dus din nou in pat si m-am asezat spijinita de perne, cu picioarele ghemuite si cu capul pe genunchi.

21:00

Ziua se termina la 12 noaptea, mi-am spus eu, incercand sa nu ma pierd in agonie.