UNU

Aceastã poveste este fictiune.

Orice asemanare cu persoane reale este pur intamplatoare.

UNU

Vântul rece de octombrie îmi biciuia faţa. Nu era încã foarte frig, dar eu, o iubitoare a soarelui şi a cãldurii verii, mã resimţeam deja. Era o toamnã normalã. Vremea. De ce încep unii oameni sã povesteascã ceva vorbind despre vreme?Era foarte cald în acea zi, sau Era o iarnã friguroasã.?Chiar conteazã?

M-am privit în geamul unei maşini, în timp ce îmi grãbeam paşii spre intrarea în şcoalã. Da, arãt perfect, am spus zãrindu-mi reflexia.Ȋntotdeauna m-am întrebat de ce mã plac oamenii. Nu sunt foarte înaltã, nu am constituţia unui manechin, şi totuşi, când intru într-o încãpere, toate privirile se întorc spre mine. Nu am fãcut nimic pentru a mã face plãcutã în liceu, şi totuşi, toţi mã cunosc şi într-un fel ascultã de mine. Chiar spun acum, dat fiind cã suntem în ultimul an, cã liceul nostru nu va mai avea parte de o altã Evy.

Cum intru în curtea şcolii vãd cu ochiul liber cele trei mari categorii: grupul popular, adicã prietenii mei, adunaţi lângã scena pentru spectacole, aşteptându-mã, grupul tocilarilor, fiecare dintre ei grãbindu-se sã ajungã în clasã, nu cumva sã fie remarcaţi, şi grupul drogalãilor, care fug sã tragã o ţigare verde în spatele şcolii înainte de ore.

Ȋi zãresc pe colegii mei şi mã îndrept cãtre ei.

-Evy! Strigã Adelina la mine, cu vocea ei prelungã, un fel de EEeeeevyyyyyy.

Nu am crezut niciodatã cã numele meu ar putea suna ca Veşnica pomenire, pânã nu am auzit-o pe ea rostindu-l. Mã întreb ce cautã ea în grupul nostru.

-Ai auzit vestea?

Veeesteeeaaa.Ȋncerc sã nu îmi dau ochii peste cap. A, da, ea e cea care ne aprovizioneazã cu bârfele, de aia o ţinem pe lângã noi.

-Profa de românã a avut un accident de maşinã.

Ruxandra, colega mea de bancã, vine în spatele meu şi îşi pune mâinile pe talia mea, sperând sã mã ia prin surprindere, dar n-are nicio şansã, am vãzut-o de când a intrat pe poartã.

-Profa de românã a intrat cu maşina într-un stâlp?zice ea.

-Pun pariu cã stâlpul e de vinã, se bagã şi Sebi în discuţie.

Ȋntre timp, ceilalţi dezbat subiectul, iar Adelina e încântatã cã a oferit tema zilei.

-Deci, nu facem românã azi? Spun eu.

-Pur pariu cã Morocãnosul o sã gãseascã un suplinitor, zice Sebi.

Morocãnosul e directorul, un om pe care nu l-am vãzut schiţând vreun zâmbet de patru ani de când sunt în liceul ãsta.

-Altã babã pensionatã secolul trecut?zice Ruxy. O sã fie distractiv.

Ne retragem în clasã, sporovãind de zor.

-Nu, nu cred ca directorul are timp sã gãseascã un suplinitor atât de repede, spun în timp ce Sebi îşi manifestã nemulţumirea în legãturã cu faptul cã şi-a lãsat tubul de superglue acasã.

-Atunci înseamnã cã avem o orã liberã, spune Ruxy ţopãind şi deschizând uşa clasei.

E goalã. Ȋmi arunc geanta pe prima bancã şi mã aşez pe catedrã.

-Deci, copii, avem o orã liberã, spun eu şi toatã clasa începe sã aclame.

-Am auzit cã profa a ieşit şifonatã rãu din accidental ãla, zice Coralia. Cicã are nişte coaste rupte şi s-a lovit şi la picior.

-La cap nu s-a lovit?zice Andrei. Poate aşa ar înţelege mai bine ce a vrut sã spunã poetul.

-Sau poate nu ar mai înţelege deloc şi ne-ar lãsa în pace.

Arunc cu o bucatã de cretã spre Ruxy.

-Credeţi cã e grav?întreb.

Nimãnui nu pare sã îi pese.

Sebi ridicã din umeri.

Se deschide uşa clasei şi apare un tip. Primul lucru pe care îl observ este cã e îmbrãcat în negru: tricou negru cu o cãmaşã descheiatã, blugi negri şi bocanci. Aaa, cine a murit?

-Da? Spun fãrã sã mã dau jos de pe catedrã.

Probabil e elevul de serviciu, vine sã ne anunţe cã nu se face prima orã, lucru pe care îl ştiam deja, graţie abilitãţii Adelinei de a extrage o bârfã bunã direct din cuptor.

-Bunã ziua, spune el.

Ȋl mai privesc o datã, rãmânând cu privirea asupra ochilor sãi, de un verde aprins, şi a pãrului negru tãciune, prins în coadã. Unde a fost tipul ãsta pânã acum de nu l-am vãzut?E ceea ce Ruxy ar clasifica drept bun rãu.Ȋnalt, bine fãcut, ochi expresivi, gurã sexy.Serios, cum de nu l-am vãzut pânã acum?

Şi apoi urmeazã bomba. Fiind atât de absorbitã de înfãţişarea lui, îmi ia cu o secundã mai mult sã înţeleg ce spune.

-Sunt profesorul suplinitor de limba românã.

Ce? Adicã…ce?!?! Frumuşelul?Profesor?

Ȋl privesc, dar nu îi pot susţine privirea, e prea intensã.Mã dau jos de pe catedrã şi sprintez spre banca mea. Ruxandra încã mai stã întoarsã la banca din spate, vorbeşte cu Sebi. Ȋi dau un cot în coaste.

-Ce?întreabã ea seninã.

-Profu’, şoptesc eu.

Priveşte în faţa clasei, apoi se întoarce spre mine.

-Fatã, ãsta n-are mai mult de 18 ani.

-Asta are mai mult de 18 ani, spune el, fãcându-ne pe toţi atenţi.

Ruxandra se înroşeşte toatã, şi eu pe lângã ea. Toatã clasa tace mâlc. Are ceva, o anumitã putere si determinare în voce care a reuşit sã ne amuţeascã pe toţi. Se aşeazã pe scaunul de la catedrã şi pune catalogul pe masã. Dacã aş fi observat catalogul de cum a intrat, ne-aş fi scutit pe toţi de nişte momente penibile. Dar eu eram prea concentratã sã mã holbez la…ochii lui prea verzi.

-Mã numesc Mihai Albu şi îi ţin locul profesoarei voastre.

Ȋn clasã e linişte profundã, se aud doar douãzeci si cinci de respiraţii la unison.

-Şi da, am mai mult de 18 ani. Ȋntrebãri?

Linişte. Fiecare ar vrea sã spunã ceva, dar nimeni nu îndrãzneşte. Ei, asta da, apariţie neaşteptatã.

Ȋncet, de parcã şi-ar semna propria sentinţã la moarte, Sebi ridicã mâna.

-Da?

-Câţi ani aveţi?

-25. E relevant pentru acest curs?

-Doar pentru curiozitatea noastrã, zice Sebi ridicand ambele mâini, de parcã s-ar preda.

-Alte întrebãri?

Ridicã mâna şi Ruxandra. Mã întreb dacã au de gând sã îşi asume rolurile de persoane populare, care au mereu ceva de spus, cu riscul de a-l enerva. Dacã e aşa, nu aş vrea sã fiu pe aproape când se enerveazã.

-O sã încercaţi sã ne explicaţi ce a vrut sã spunã poetul….?

Câţiva colegi chicotesc. Ruxandra e curajoasã, dar eu în locul ei nu aş juca tocmai cartea asta.

-Nu. O sã vã las sã aflaţi singuri.

Oftez în sinea mea, fãrã sã las sã se vadã ceva. Pentru cã n-am niciun chef sã-l enervez, dar ştiu cã e rândul meu sã spun ceva. Nu pot sã rãmân mai prejos. Ȋmi ridic încet privirea.Nu l-am mai privit de când m-am aşezat în bancã.Ȋn momentul în care ni s-au intersectat privirile, am simţit ca şi cum cineva mi-ar fi pus un cub de gheaţã pe ceafã.Mi-e fricã de privirea lui, pe de o parte pentru cã mã atrage acel verde irezistibil al ochilor sãi şi pe de altã parte pentru cã mã simt subjugatã de puterea pe care o emanã.

Mã lupt totuşi cu propria-mi voinţã sã îl privesc. Are gene negre şi lungi care îi încadreazã ochii. De ce naiba s-a fãcut profesor, când posedã o aşa frumuseţe uimitoare?

Mi-am amintit cã vroiam sã întreb ceva şi ridic repede mâna.

-Da?

-V-aţi gândit vreodatã cã în poezia “Somnoroase pãsãrele”, Eminescu vroia sã scrie despre nişte pãsãri care dormeau?

Clasa izbucneşte în râs. El stã câteva clipe, parcã gândindu-se la ce am spus. Oare nu îşi dã seama cã fac mişto?

-Nu, nu m-am gândit.Sã înţeleg cã ceea ce vrei tu sã spui este cã poeţii ne prezintã o cunoaştere mult mai la îndemânã decât pare.

Nu, chiar nu am vrut sã spun asta. Era o glumã, omule!

-Dar domnişoarã…

-Eva. Eva Cernat.

-Domnişoarã Cernat, cunoaşterea lucifericã o depãşeşte cu mult pe cea paradisiacã.

Ce bine. Ce bine ar fi sã ştiu ce îseamna lucifericã şi paradisiacã.

-Acum, dacã nu mai aveţi şi alte întrebãri, aş vrea sã vorbim despre planul viitoarelor noastre lecţii.

Nimeni nu mai are nimic de zis, pentru cã nimeni nu ştie ce înseamnã paradisiac sau luciferic. Poate doar tocilarele clasei, dar ele nu au curaj sã vorbeascã dacã nu sunt întrebate.

-Pânã la sfârşitul anului, fiecare dintre voi trebuie sã ştie cum se face un comentariu, zice profesorul.

O, asta ar putea fi ceva diferit!

-Pentru cã nu îmi imaginez cum altfel aţi putea lua BAC-ul.

Uite una bunã: fã nişte comentarii, bagãni-le pe gât, pune-ne sã le învãţãm, şi…voila!

-Ce aţi studiat ultima orã?

-Bacovia, spune Sebi.

-Şi despre ce e vorba în poezie?

Dupã faţa lui Sebi, îmi dau seama cã şi el, ca şi mine,e de pãrere cã mai bine tãcea.

-Nişte sicrie de plumb care dormeau adânc?spun eu în încercarea de a-l scoate pe Sebi din rahat, bãgându-mã pe mine pânã la gât.

Colegii încep sã râdã. Dacã vreau un loc de muncã la un circ, pe post de clovn, presupun cã am unul asigurat.

-Domnişoarã Cernat…

Sunt uluitã cã mi-a reţinut numele.

-Câte persoane ai vãzut tu cã dorm într-un sicriu?

-Vampirii se pun?

Fac greşeala sã îl privesc în ochi şi el mã fixeazã. Mare greşealã, Evy, mare greşealã!

-Bunica mea a dormit într-un sicriu, zise Ruxandra.

Uite aşa ne scãpam noi unul pe altul. Mãcar pe asta mã pot baza.

Mã mai fieazã puţin cu privirea, apoi se întoarce spre Ruxy cu o expresie care spune clar sã nu întindã coarda.

-Trei zile, de când a murit, pânã au înmormântat-o, încheie ea dramatic.

-Bun, deci care e tema poeziei?zice el plin de speranţã.

Şi atunci mi se aprinde un beculeţ.

-Moartea!

-Moartea cui?

Linişte.

-Cu siguranţã nu a bunicii ei, spune înclinând capul cãtre Ruxandra.

-Pãcat, mare pãcat, zice ea. A fost o femeie bunã, merita o poezie.

Clasa izbucneşte în râs. Dar eu nu mã gândesc la bunica Ruxandrei, despre care ştiu cã era o scorpie, ci la un anume vers al poeziei.

Dormea întors amorul meu de plumb, spun cu voce tare.

-Ei, n-a fost chiar aşa greu, zice el zâmbind.

Doamne, şi ce zâmbet!Pentru o clipã, am impresia cã nu mai existã nimic, nu mai e nimeni în încapere cu excepţia noastrã, doar eu cu el.

Apoi clipesc, şi vraja se destramã. Sunt în clasã, în relitate, iar el e profesorul meu.

-Dom’ profesor, zice Sebi, dacã vorbiţi pe limba noastrã, e posibil, doar o posibilitate infimã, sã vã şi înţelegem.

-Dacã aş vorbi tot timpul pe limba voastrã ar fi plictisitor, mult prea plictisitor. Cu adevãrat incitant e sã vã învãţ pe voi sã vorbiţi pe limba mea.

Se aude soneria. A şi trecut ora?

-Pentru data viitoare aveţi ca temã sã citiţi romanul Ion.

-Glumiţi! Zice Ruxandra.

-Nu, vorbesc cât se poate de serios, rãspunde el, dar mai pãstreazã încã urma zâmbetului.

-Dar data viitoare e peste douã zile.

-Da, aşa cred, spune el.

-Dar e un roman!zice Ruxy.

-Şi e un Ion, intervine Sebi.

El îşi ia catalogul şi se îndreaptã spre uşã.

-Ne vedem data viitoare!

-Dom’ profesor! Strigã Sebi dupã el.

-Lecturã plãcutã!

Ieşim în curtea şcolii în pauzã. Grupul nostrum popular nu e popular pentru cã stã în clasã, iar noi trebuie sã ne pãstrãm renumele. Sunt încã buimãcitã, vãd verde în faţa ochilor, o anume nuanţã de verde intens, care poate sã dezgheţe o inimã îngheţatã sau sã punã la punct un adolescent obraznic cu o singurã privire.

-Deci, cum vi se pare noul prof?întreabã Ruxandra.

-E bestial! Zice Sebi, şi toţi îi dau dreptate.

A reuşi sã ne amuţeascã pe toţi de cum a intrat pe uşa, perseverenţã la care nu a ajuns niciun alt profesor pânã acum şi are de gând sã ne punã cu burta pe carte atât de tare încât sã ni se lipeascã literele de şira spinãrii. Şi totuşi, toţi îl plac.

Da, are un talent de a se face plãcut.

Anunțuri

2 comentarii (+add yours?)

  1. Laura Serenyty Anghel
    Feb 28, 2012 @ 11:57:02

    Super ai inceput un nou proiect si imi place! Pupici si spor la scris!

    Răspunde

  2. lauralora21
    Apr 09, 2012 @ 12:05:53

    Ooo da,domnu` profesor :>:>:> Deja il ador…ficul nu pe profesor…bine poate si pe profesor…putin… :)):)) Gata,ca o iau razna! Deci superb capitolul. E o idee geniala.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: