Capitolul 2

Capitolul 2

Dupã primele ore, m-am convins cã totul este la fel ca anul trecut. De fapt, m-am convins dupã primele minute, dar încercam totuşi sã sper. Se zice cã oamenii se maturizeazã de la un an la altul, dar nu şi Simelia sau Miruna. Cu unghiile lor foarte lungi şi perfecte, vopsite în culori strãlucitoare, cu cizmele cu toc cui, pãrul lung perfect întins cu placa, fãrã niciun fir rebel şi rochiile lor mulate, scurte şi costisitoare, “divele” noastre conduc lumea. Liceul, cel puţin.

Aceleaşi insulte rãzbat în pauze cãtre cei marginalizaţi, aceleaşi biluţe de hârtie le aterizeazã în cap în timpul orei, acelaşi râs isteric ce rãsunã de fiecare data când ies eu la tablã. Şi totuşi, ceva e diferit, iar difernţa constã în tipul brunet si extra-drãguţ din ultima bancã, noul coleg, acelaşi tip din metrou, care mã fixeazã cu privirea şi dupã care se pare cã Simona e pur şi simplu topitã.

-Ana, eu chiar cred cã te place, spune Bianca în timp ce ne îndreptãm spre baie, în ultima pauzã.

-Se uitã la mine pentru cã sunt o ciudatã, de aia, spun eu, supãratã din nu ştiu ce motiv.

-Un tip care crede cã eşti ciudatã te priveşte câteva secunde, apoi îşi întoarce privirea. Dar el s-a uitat la tine toatã ziua. Ȋţi spun eu, te place.

-Exclus, spun privindu-mã în oglinda de deasupra chiuvetei.

Ȋncerc sã îmi analizez faţa ştearsã, dar privirea îmi fuge la peretele de deasupra chiuvetei, unde scrie cu creion negru dermatograf “Ana e o târfã.”

Lângã mine, Bianca îşi ţine respiraţia. Un val de furie îmi strãbate tot corpul, însoţit de un munte de înjurãturi la adresa singurei persoane care ar fi putut sã facã asta. Apoi simt cum încep sã mã calmez. Adicã, ce rost are? Pãţesc asta de trei ani şi nu am avut niciodatã curajul sã o înfrunt pe Simona, aşa cã ar trebui sã fiu deja obişnuitã.

-Ştii ce e amuzant? Îi spun Biancãi, care e încã împietritã, aşteptându-mi reacţia. Dintre toate injuriile pe care le putea folosi, a ales fix acest termen care nu mã caracterizeazã deloc. Adica, sunt una dintre puţinele fete virgine din liceul ãsta. Eu, tu şi Lidia, tocilara, spun râzând.

Bianca ofteazã exasperatã.

-Mai eşti, nu? O întreb simţind o uşoarã undã de panicã.

-Evident, spuse ea. Chiar dacã printr-o minune aş gãsi pe cineva dispus sa ma…înţelegi tu, ai mei m-ar omorî într-un mod foarte lent şi dureros dacã aş face-o.

Şi din nou o privesc şi din nou nu pot sã îmi dau seama cum o fatã aşa drãguţã poate fi atât de nepopularã.

-Cine a fãcut asta? Rãsunã o voce din spatele meu.

Şi, într-un mod bizar, ştiu cui îi aparţine acea voce, deşi nu m auzit-o niciodatã. Corpul îmi vibreazã extaziat şi simt fiori pe şira spinãrii. Iar când mã întorc, privirea mi se pierde într-un ocean de ciocolatã, nişte ochi atât de adânci, încât mã cutremur.

-Asta este toaleta fetelor, articulez eu cu greu cuvintele.

-Scuze, încã nu cunosc bine şcoala.

-Urmãtoarea uşã.

-Ştii, nu ar trebui sã permiţi nimãnui sã îţi facã asta.

-Ȋţi mulţumesc pentru sfat, spun rece.

-Adicã, orice ar fi, este atât de invidioasã!

-Este…cum? Întreb înecându-mã.

-Invidioasã, nu e clar? Spuse el nerãbdãtor.

-Aaa, nu…?

-Oricine vrea sã îşi distrugã inamicii, aceia pe care îi considerã puternici şi periculoşi, aceia care sunt mai presus decât ei.

Deschid gura sã îi spun cã habar n-are despre ce vorbeşte, cã nu o cunoaşte pe Simona, dar realizez cã eu stau de vorbã cu un bãiat necunoscut, în baia fetelor de la şcoalã.

-Mulţumesc pentru sfat, aaa…

-Augustin, spuse întinzându-mi mâna.

-Ana.

Când mâna lui o atinge pe a mea, simt un val de emoţii atât de puternice, încât mã întreb dacã e posibil sã leşin din pricina lor. Buzele lui se arcuiesc într-un frumos zâmbet care îmi taie respiraţia, apoi se întoarce şi pleacã.

-Ce-a fost asta? Spune Bianca de lângã mine.

-O…conversaţie..normala…cu un tip…normal…într-o…baie normalã?

-Şi cu câţi tipi, normali sau nu, ai mai purtat tu conversaţii pânã acum?

-Cu niciunul, cred.

-Ana, tipul ãsta te place. Şi dacã îmi spui cã nu îl placi, te bag cu capul în WC, pentru cã vãd cât eşti de topitã dupã el. Nu îl lãsa sã îţi scape.

-Aha, spun, întorcându-mã spre clasã.

Dar cum pot sã nu îl las  sã îmi scape, dacã eu habar nu am cum sã fac asta? Şi mai ales, cum aş putea sã o fac, vãzând cât de înnebunitã dupã el este Simona? M-ar urî şi mai mult, dacã este posibil.

Şi totusi, e imposibil. Bianca se înşeala. Tipul ãsta nu are cum sã mã placã. E prea frumos şi prea…prefect ca sã fie interesat de mine. Eu sunt un nimeni.

Un dor imens m-a cuprins, un dor de vremea când eram cineva, când aveam pe cineva, când viaţa mea insemna ceva.

Ultima orã a trecut în zbor, de parcã nici nu aş fi fost acolo. De fapt, chiar nu eram. Eram undeva departe, pierdutã în gânduri, într-o veche viaţã, mult mai fericitã.

-Şi, dau o petrecere la mine vineri seara, am auzit vocea tãrãgãnatã a Simonei undeva în spatele meu în timp ce îmi puneam cãrţile în ghiozdan.

Am încercat sã nu mi-l imaginez pe Augustin la acea petrecere, unde Simona ar putea folosi toate mijloacele din dotare sã îl cucereascã şi sã trãiascã fericiţi pânã la adânci bãtrâneţe. Cu toate cã aşa stã probabil scris. Tipele frumoase au parte de tipi frumoşi, e la mintea cocoşului. Am avut impresia cã imaginaţia îmi joacã feste când l-am auzit pe Augustin spunând:

-Regret, am alte planuri.

-Tu tocmai ai auzit ce am auzit şi eu? I-am şoptit Biancãi la ureche.

-Ratato, mişcã-te, blochezi drumul, spune Simona dându-mi un brânci.

Şi cu toate cã de obicei evit contactul vizual, de aceastã data m-am uitat la ea şi i-am aruncat un zâmbet radios. Printr-o zvâcnire de furie, mi-a întors spatele şi a ieşit din clasã.

Am aşteptat o vreme înainte sã ies şi eu, ca sã fiu sigurã cã are un avans considerabil.

-Hei, mergeţi spre Universitate?

Augustin ne-a prins din urmã, pe mine şi pe Bianca, la poarta şcolii.

-Da.

-Vã supãraţi dacã vã însoţesc?

-Nu, e în regulã.

Cotul Biancãi se ciocnea constant de coastele mele, un fel tãcut de a spune “fã ceva”. Dar..ce?

-Iei cina la Casa Albã? Întrebã dintr-o data Bianca.

-Poftim? Spuse Augustin încurcat.

-Vineri seara, îl lãmuri ea.

-Nu, de ce?

-Mã întrebam ce plan ar putea fi atât de grandios încât sâ o refuzi pe Simona.

Augustin râse. Doamne, şi ce râs! Ȋmi umple sufletul de bucurie, de parcã m-ar fi îndemnat sã mâ amuz împreuna cu el, un râs din tot sufletul.

-De fapt, nu am niciun plan, spuse el. Doar câ nu am vrut sã fiu bãdãran.

-Şi atunci de ce ai refuzat-o?

-Bianca! Am spus dându-mi ochii peste cap.

-E în regula, spuse el zâmbind, în timp ce eu simţeam cum mã topesc.Nu mã deranjeazã cã mã întrebi. Simona nu prea e genul meu. Prea falsã, prea…nu ştiu. Uşoarã.

Am lãsat-o pe Bianca în staţia de autobuz şi am mers la metrou cu Augustin. Mã simţeam atât de nesigurã, atât de pierdutã şi de micã şi neînsemnatã pe lângã el, încât simţeam câ mâ ia cu râu de la stomac. Dar o altã parte a minţii mele era exaltatã, contrariatã şi jubila.

-Presupun cã tu nu eşti invitatã la petrecerea Simonei, spuse Augustin.

-Ai ghicit.

Zâmbi. Din nou. Şi din nou acel sentiment de parcã m-aş topi ca o îngheţatã uitatã la soare într-o zi canicularã.

-Ce-ar fi dacã am avea propria petrecere? Întrebã el.

-Şi sã sãrbãtorim…ce?

-Venirea mea la liceul Lazãr. Putem chema caţîva colegi…

-Augustin, am spus, simţindu-mi gura uscatã la pronunţarea numelui sãu, nu cred cã ai înţeles cum stã treaba pe aici. Eu nu sunt tocmai o persoanã popularã sau plãcutã. De fapt, sunt exact inversul acestor lucruri. Nimeni nu ar vrea sã vinã la o petrecere organizatã de mine, nici mãcar la o petrecere la care eu sunt invitatã.Ȋn plus, Simona îmi face viaţa un coşmar de trei ani fãrã ca eu sã îi fac ceva şi nu e aşa uşor de suportat. Dar dacã aş încerca numai sã fac fie şi o jumãtate de pas pe scara socialã, m-ar distruge.

Ȋşi dãdu ochii peste cap într-un fel foarte elegant şi sexy.

-Voi, liceenii, sunteţi atât de complicaţi!

-A, da, şi tu ce eşti? Un extraterestru venit pe Terra?

Râse din nou, de data asta scurt şi sec.

-Mi se pare aiurea ca toate acţiunile tale sã graviteze în jurul Simonei, spuse el radicand din umeri.

-Nu toate acţiunile mele graviteazã în jurul ei, am spus simţindu-mã jignitã, dar ştiind cã are dreptate.

-Deci, nu ai avea nicio problemã sã faci ceva ce sã o înfurie, dacã este ceea ce îţi doreşti?

Mã privi fix şi profund, o privire cu încãrcãturã emoţionalã şi greu de susţinut. Mi-am întors privirea de la el la metrou ce tocmai ajungea în staţie, gândindu-mã daca se referã la ce cred eu cã se referã sau delirez.

-Nu aş avea nicio problemã sã îmi trãiesc viaţa, am spus sprijinindu-mã de uşi în timp ce metroul pornea în vitezã. Iar dacã asta ar scoate-o din sãrite pe Simona, ar fi problema ei. Dar nu vreau sã mã dau în spectacol ca sã îi fac ei în ciudã, am lucruri mai bune de fãcut.

Mi-am dat seama cã am ţinut un ditamai discursul pentru o întrebare la care puteam rãspunde foarte scurt şi l-am privit pe Augustin sã vãd ce reacţie are. Zâmbea. Bãiatul ãsta are o colecţie de zâmbete pe care nu se zgârceşte sã le arate.

-Eu aici cobor, am spus ştiind cã ne apropiem de staţie.

-Ne vedem mâine, spuse el şi se aplecã spre mine.

I-am simţit respiraţia rece pe obraz şi am simţit cã paralizez. Buzele lui fine mi-au atins obrazul, lãsând în urmã o senzaţie de curentare, una tare plãcutã, care a persistat mult timp.

Am ajuns acasã ca prin vis şi m-am trezit cã stau de o orã la birou, cu caietul de teme deschis şi pixul în mânã, fãrã sã fi scris vreun cuvânt, contemplând la Augustin, la ochii lui profunzi, la vocea lui puternicã, la buzele lui fine, la parfumul lui ameţitor. Şi am continuat aşa înca doua ore, nereuşind sã fac nimic altceva, de parcã o forţã nevãzutã îmi ghida toate gândurile cãtre el.

Anunțuri

5 comentarii (+add yours?)

  1. Northman Serenyty
    Noi 14, 2011 @ 13:38:39

    Ooooo, da!! Din nou felicitarile mele! Superb!! Abia astept urmatoarele capitole!
    Spor la scris si pupicei!

    Răspunde

  2. Laura
    Dec 01, 2011 @ 20:56:16

    Deci il ador :X:X e superb Felicitari!

    Răspunde

  3. Stephany07
    Feb 04, 2012 @ 22:29:46

    Awww… s-a indragostit ! Sper ca va reusi sa o zdrobeasca pe Simona . La sensul figurat , desigur 😀

    Răspunde

  4. issaissabella
    Feb 26, 2012 @ 11:51:11

    hmmmm interesant…totusi am citit odata ceva asemnator… evermore parca se chema, si e foarte asemanator-cu toate astea o sa citesc ficul-pare promitator….

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: