Capitolul 4


A fost mult mai dificil decât bãnuiam sã nu mã entuziasmez prea tare, sã îmi pãstrez calmul şi sã nu fac un infarct din cauza emoţiilor, pânã în momentul întâlnirii. Oricât de mult încercam sã mã obişnuiesc cu frumuseţea fatasticã a situaţiei, cu atât mai mult nu îmi venea sã cred cã mi se întâmplã mie. Cum aş putea sã mã transform din fata banala de ieri în iubita celui mai frumos bãiat din şcoalã? Aproape cã mi se pãrea prea frumos ca sã fie adevãrat şi îmi era teamã ca fericirea mea compulsivã sã nu se transforme în praf şi pulbere. Adicã…ce am fãcut eu sã merit dintr-o data atâta fericire? Nu dau niciodatã mâncare la sãraci, nu hrãnesc câinii fãrã stãpân, nu fac niciun act caritabil.

Ajunşi în Les Bourgeois, am început sã îl interoghez despre toate nelãmuririle mele. Trebuia sã conversãm despre ceva, şi dacã el tot ştia atât de multe despre mine, am considerat cã e rândul meu.

-Unde ai locuit înainte sã vii aici?

-Ȋn Paris. Şi înainte de asta, în Dakar. Şi înainte de asta, în Belgia.

Zâmbi când m-am uitat ciudat la el.

-Pãrinţii mei sunt diplomaţi. M-am tot ţinut dupã ei, pânã am devenit major, fãcând şcoala pe apucate. Acum m-am întors singur în ţarã ca sa îmi termin studiile, dar se pare cã am rãmas puţin în urmã şi nu pot intra direct în ultimul an, aşa cã m-am înscris în clasa ta.

L-am privit, în timp ce mã jucam cu paiul de la limonada mea cu mentã. Un chip atât de perfect, de parcã ar fi fost o înfãţişare modernã a unui zeu din Olimp. Fiecare trãsãturã atât de perfecta, încât mã fãcea sã mã simt mica şi neînsemnata în comparaţie cu mãreţia frumuseţii lui. Şi iarãşi aceeaşi întrebare agasantã, care nu îmi dãdea pace, ca o melodie care ţi se întipãreşte în minte şi o fredonezi obsesiv, chiar dacã nu îţi place: de ce eu? De ce m-a ales pe mine, dintre atâtea fete mult mai frumoase?

-Ce ai vrea sã mai ştii despre mine? Întrebã el relaxat, afişând acel zâmbet capabil sã topeascã şi gheţarii cu puterea lui.

-Ce ai vãzut la mine, am rãspuns într-un moment de sinceritate extremã.

El râse, sorbi din cafea, apoi spuse:

-Eşti o fatã frumoasã.

Am clãtinat din cap.

-Nu pe bune, vreau sã spun chiar ce ai vãzut la mine.

-Eşti diferitã.Nu eşti obsedatã de frumuseţe, ceea ce înseamnã cã ai alte calitãţi mai valorificate. Nu îţi etalezi corpul prin haine vulgare, nu eşti disperatã sã fii în centrul atenţiei. Eşti o fatã cuminte.

-Cum adicã…cuminte? Am spus aproape înecându-ma cu limonada mea.

-Adicã, aşa, spuse el ridicand din umeri.

Ȋntinse mâna peste masã şi o atinse pe a mea, mângâindu-ma cu degetul mare. O stare de cãldurã mi-a urcat de la locul în care mã atingea el, vibrând prin întreg corpul, ca o energie purã.

-Ar trebui sã ai mai multã încredere în tine. Eşti o fatã frumoasã.

-Doar cã îmi ţin frumuseţea bine ascunsã, acasã, într-un sertar.

El râse, fãcând parcã luminã în jurul sãu. Şi confetti şi artificii. Eram atât de absorbitã de el, încat mã temeam sã nu încep sã o vãd pe Mica Sirenã în curând.

Dupã ce ne-am terminat bãuturile, am pornit la o plimbare de mânã prin centrul istoric. Euforia mã fãcea sã ma simt atât de mândrã încât devenea stupid. Dar mi se pãrea cã nimeni nu are ce am eu, şi judecând dupa privirile fetelor ce se întorceau dupã noi, aşa era. Aş fi vrut sã îmi aplic un machiaj mai puternic înainte de a pleca de acasã, ceva care sã mã facã sã arãt mai bine, sã arãt demnã de el. Dar mã hotãrâsem la o pudrã şi puţin rimel, iar acum regretam cã lãsasem nedeschisã trusa de farduri a Sabinei. Mãcar îmi lãsasem pãrul desfãcut, lucru pe care îl uram, pentru cã se înfoia în bãtaia vântului uşor de toamnã,rãsucindu-se în onduleuri uşoare, dar dupã ce am vãzut efectul într-un geam cu oglindã al unei clãdiri, am decis cã meritã chinul.

Pânã la urmã, Augustin m-a condus pânã acasã, la apartamentul Sabinei din Piaţa Romanã, pentru cã începuse sã se întunece. Mi-am verificat agitatã casul, constatând cã mai erau doar zece minute pânã la ora la care trebuia sã ajung acasã.

-Ar trebui sã intru, am spus privind la fereastra de la sufragerie, unde lumina era aprinsã, semn cã Sabina ajunsese acasã.

-Sigur, spuse Augustin.

Mã privi pentru o secondã, apoi îmi mângâie obrazul încet. Mi l-am îngropat în palma lui, ca o pisicã plângãcioasã care îşi doreşte sã fie alintatã la nesfârşit, iar el s-a apropiat încet de mine, strecurându-şi o mânã în jurul taliei mele, trãgându-ma mai aproape cu un gest brusc ce mi-a fãcut inima sã-mi zvacneascã de emoţie. Era atât de aproape încât puteam sã îi vad foarte clar ochii aceia uimitori şi fiecare trãsãturã supãrãtor de perfectã.

Buzele mele tremurau de emoţie şi anticipare, când el le-a acoperit cu ale lui, într-un sãrut suav, fin, tandru, şi totuşi atât de pasional încât simţeam cã toţi hormonii din corp mi-au luat-o razna, strigând dupã ajutor.

Tremuram din tot corpul când el s-a desprins de mine, şoptindu-mi “noapte bunã” la ureche, atât de aproape încât buzele lui mi-au atins lobu urechii câteva secunde.M-am dezlipit cu greu din braţele lui, nesigurã pe picioare şi am reuşit sã îi arunc un zâmbet peste umãr înainte sã o zbunghesc în scara blocului, unde am stat minute în şir, rezematã de uşa liftului, încercând sã îmi potolesc respiraţia mult prea acceleratã.

Dacã ar fi bãtut vântul sau o muscã s-ar fi aşezat pe umãrul meu, m-aş fi dezechilibrat cãzând, atât de precarã era poziţia în care înlemnisem şi atât de nesigure picioarele. Din fericire, niciuna din cele doua nu s-a întâmplat, iar eu am reuşit într-un final sã mã calmez, simţindu-mã atât de obositã şi slãbitã de parcã aş fi alergat la marathon.

Am chemat liftul şi am urcat în el, continuand sã mã simt copleşitã, de parcã în inima mea infimã nu ar fi avut loc atâtea sentimente şi emoţii mãreţe, de parcã ar fi fost pe cale sã explodeze sub greutatea lor.

Şi în timp ce descuiam uşa, aceeaşi întrebare agasantã mi-a revenit în minte, întrebare ce a continuat sã mã pândeascã multe zile în şir, umbrindu-mi fericirea: de ce eu?

***

-Hai sã chiulim!

-De ce? Am întrebat, întorcându-ma cãtre Augustin.

-Pentru cã matematica e plictisitoare, pentru cã avem un parc superb atât de aproape de noi pe care nu am avut şansa sã îl vãd mai îndeaproape pânã acum şi mai ales pentru cã vreau o orã întreagã în care sã te ţin în braţe, numai pentru mine.

-Bine, hai!

Ne-am luat lucrurile şi am şters-o înainte sã ajungã profesorul în clasã, entuziasmatã la culme de o orã întreagã cu Augustin şi cu adrenalina curgându-mi prin vene.

O, ce minunatã orã! Ani la rând i-am urât pe îndrãgostiţii ce se giugiuleau pe bãncile din Cişmigiu, din invidie, evident. Acum, mi se pãrea cel mai romantic lucru din lume.

Mai puţin romantiã era soneria telefonului meu mobil, care m-a scos din transã, aducându-mã brusc la realitate.

-Ana, ai terminat orele?

-A, da, i-am rãspuns Sabinei, întrebându-mã cât este ceasul şi dacã, teoretic, am terminat sau nu orele.

-Vroiam sã îtî aduca aminte cã astãzi trebuie sã te duci direct acasã dupã şcoalã, cã vine un angajat de la Enel sã citeascã contoarele de luminã.

-Ah, la naiba!

-Mã gândeam eu cã ai uitat, spuse Sabina.

Am simţit amuzamentul aprobator din vocea ei.

-Poţi sã o faci, nu? Eu intru acum într-o operaţie care o sã dureze cel puţin patru ore, nu am cum sã ajung.

-Da, Sabina, stai liniştitã, dacã am promis cã voi fi acasã, aşa voi face.

-Bine, merci. Te pup.

-Şi eu.

Am închis telefonul şi l-am privit pe Augustin cu tristeţe.

-Trebuie sã plec.

-Ce s-a întâmplat?

-I-am promis mãtuşii mele cã voi fi acasã la ora trei, vine cineva sã ne citeascã contoarele. Of, aş vrea atât de mult sã stau cu tine!

El mã trânse în braţe, sãrutându-mi fruntea.

-Hei, dacã aş veni cu tine, apoi sã ne întoarcem înapoi?

L-am privit, puţin panicatã de idea lui. El mã privea entuziasmat, aşteptând rãspunsul. Era clar cã îşi dorea la fel de mult ca şi mine sã ne petrecem cât mai mult timp împreunã, iar plecare mea picase tare prost. Pânã la urmã, eram împreunã de aproape douã sãptãmâni, deşi simţeam cã îl cunosc de ani. Nu era nimic rãu sã vinã pânã la mine, sã aşteptãm angajatul de la Enel, apoi sã o zbunghim înapoi în parc. Aş putea chiar sã îi fac acea ciocolatã caldã cu care m-am lãudat zilele trecute.

-Bine, hai sã mergem.

Cu cât ajungeam mai aproape de casa mea, cu atât mã simţeam mai emoţionatã şi întrebãri tâmpite îmi veneau în minte, cum ar fi dacã mi-am dus şosetele murdare la baie, dacã sunt vase nespãlate în chiuvetã sau dacã e pasta de dinţi întãritã de chiuveta de la baie.

M-am mai relaxat puţin, în timp ce preparam ciocolata caldã, în timp ce Augustin îmi punea tot felul de întrebãri despre de ce topesc ciocolata în miere, de ce pun atâta lapte şi tot felul de alte curiozitãţi.

O doamnã agitate a venit sã citeascã contuarul de electricitate şi a plecat, însã noi am uitat sã ne mai întoarcem în parc, aşa cum plãnuisem. Era mai comodã canapeaua din sufragerie şi era mai cald. Şi devenea din ce în ce mai cald, cel puţin pentru mine, în timp ce stãteam îmbrãţişaţi atât de strâns încât aproape eram lipiţi, încolãciţi unul în jurul altuia, sãrutandu-se din ce în ce mai pasional.

Mâinile lui erau peste tot, mângâindu-mi pãrul, prinzându-mi mijlocul, trãgându-ma mai aproape, coborând pe coapse, urcând înapoi, pe sub bluzã, pânã la breteaua sutienului. Buzele lui le dezmierdau pe ale mele, le muşcau, le sugeau, coborau pe gât, sãrutându-l, pentru a reveni la buze.

Ȋntreg corpul meu vibra, scâncea, gemea. Mã ameţea, mã fãcea sã uit cine sunt, totul era numai simţire, numai trup, numai mii de dorinţe şi plãceri ce mã invadau toate odatã, zãpãcindu-mã.

Ȋn acel ocean de pasiune, în acel amalgam de emoţii şi trãiri, un singur gând raţional a rãsãrit în mintea mea, auzindu-se foarte clar: se întâmplã.

Era clar cã lucrurile au depãşit demult etapa de “doar giugiulealã şi atât”, avansând rapid spre…altceva. Ceva ce tot corpul meu de adolescent hormonal îşi dorea, dar mintea, aşa îmbibatã în estrogen cum era, îmi spunea cã nu e bine.

E prea devreme, e prea brusc, e un pas prea mare, e prea…greşit. Şi parcã o voce, propria mea voce, îmi striga în ureche “Trezeşte-te, Ana!”.

Mi-am proptit o mânã în pieptul lui gol, fãrã sã îmi amintesc exact momentul în care şi-a scos tricoul şi încercând sã nu mã las impresionatã de fermitatea pectoralilor sãi.

-Nu.

Pãrea cã nu mã aude, aşa cã l-am împins cu putere şi am spus mai tare:

-Nu!

El m-a privit uimit.

-Nu?

-NU, am spus fermã.

S-a desprins de mine, fãrã sã spunã un cuvânt, şi ridicându-se, a început sã se îmbrace.

M-am dus lângã el şi i-am atins umãrul gol, dar el s-a smucit atât de violent, încât am fãcut speriatã un pas în spate.

-Augustin….

-Ai spus nu. Am înţeles acum. Nu sunt prost. Nu mã vrei. Plec acum.

Şi trãgând geaca pe el cu o mânã, în vitezã, cu cealaltã mânã şi-a luat ghiozdanul, mergând în acelaşi timp spre uşa de la intrare.

-Augustin, stai! Eu…

Eu, ce? Eu am dat-o în barã apoteotic.

A deschis uşa şi a ieşit, farã sã mã priveascã, trântind-o în urma sa.

Am cãzut în genunchi în holul de la intrare, rãmânând aşa multã vreme, incapabilã sã mã mişc, sã plâng, sã mã întreb ce se întâmplã, pur şi simplu stupefiatã.

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

5 comentarii (+add yours?)

  1. Northman Serenyty
    Noi 25, 2011 @ 08:24:50

    Aoleu, hormonii astia!1!! Sunt foarte curioasa ce o sa se intample pe viitor! Spor la scris si abia astept urmatorul capitol! ❤

    Răspunde

  2. Laura
    Dec 01, 2011 @ 21:16:47

    Minunat! felicitari :X

    Răspunde

  3. Laura
    Dec 02, 2011 @ 16:22:54

    e imposibil sa nu iti placa 🙂

    Răspunde

  4. Stephany07
    Feb 04, 2012 @ 22:52:59

    Wow ! Acum il urasc pe Augustin .

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: