Capitolul 1

 

Capitolul 1

 

Alarma ceasului deşteptãtor m-a scos brutal din visul meu în care era vorba despre o plajã însorita şi câţiva salvamari. Urãsc liceu. Urãsc viaţa de adolescent.Cu toate cã nu a fost mereu aşa. Cândva, într-un trecut care în mintea mea este atât de îndepãrtat încât abia reuşesc sã mi-l mai amintesc, îmi iubeam viaţa şi de abia aşteptam sã încep liceu, “adevãrata viaţã”, cum o numeam eu. Cândva, am avut şi eu o viaţã frumoasã şi fericitã. Cândva, am avut şi eu o mama, care sã îmi dea sfaturi şi sã ma certe când greşesc, sã mã aline când plâng, sprijinindu-mi capul de umãrul ei, care sã mã mângaie pe pãr cu mâna ei caldã şi blândã.

Nu am avut niciodatã un tatã, însã nici nu i-am simţit lipsa, având o mama iubitoare şi minunatã. Pânã în urmã cu trei ani, când destinul a decis cã am avut parte de prea multã fericire şi mi-a rãpit mama, pierdutã pentru totdeauna în valurile pe care le iubea atât de mult.

Amândoua iubeam marea, şi eu, şi mama. Locuiam lângã oraşul Constanţa, pe coasta Mãrii Negre, o localitate superbã care ne oferea acces imediat la iubita noastrã înspumatã. Rãmasã orfanã, am fost obligatã sã mã mut în Capitalã, la mãtuşa mea, singura rudã în viaţã.

Departe de mama, de marea pe care o iubesc atât, de prieteni şi de frumosul meu oraş natal, viaţa mi s-a schimbat pentru totdeauna.

M-am ridicat cu greu din pat şi m-am dus cu paşi târşâiţi cãtre baie. O nouã zi. Un nou an şcolar. Clasa a unsprezecea. Acelaşi oraş zgomotos, murdar  şi nesuferit, acelaşi liceu enervant, aceeaşi colegi ipocriţi. O sã fie un an lung…

O jumãtate de orã mai târziu, dupã ce mi-am fãcut duş şi m-am îmbrãcat, am intrat în bucãtãrie, unde mãtuşa mea, Sabina, încerca sã prãjeascã pâine, sa punã cafeaua în cãni şi sã scoatã şunca din frigider, toate în acelaşi timp, fapt care a dus la o catastrofã iminentã.

-“Neaţa, am spus luând mopul ca sã şterg cafeaua vãrsatã.

-Buna, Ana!Cafea?

-Dacã a mai rãmas şi în filtru, am spus încercând sã nu râd.

Sabina, sora mai micã a mamei care avea 27 de ani şi niciun pic de experienţã în a creşte adolescenţi orfani şi deprimaţi, încerca din rãsputeri dar fãrã nicio reşitã sã îi ia locul mamei mele şi sã se comporte cât mai responsabil şi matern. Ȋnţelesese cu mult timp în urmã cã nu am nevoie de prea multã atenţia sau îngrijire, de fapt, mã simt cu atât mai bine cu cât sunt lãsatã în pace şi nu am de gând sã îi fac probleme, lucru care îi este foarte folositor, dat fiind cã slujba sa ca medic rezident îi ocupã cam tot timpul . Dar tot mai are tentative de a se comporta ca o mama şi, spre exemplu, sã pregãteascã micul dejun.

Mi-am bãut cafeaua, în timp ce am ronţãit câţiva biscuiţi, am înfãşurat un sandviş într-un şerveţel şi l-am aruncat în ghiozdan.

Sabina se învârtea în faţa oglinzii de pe hol, în timp ce eu mi-am aruncat ghiozdanul pe umãr. Nu am înţeles niciodatã de unde are atâta energie sã se aranjeze în fiecare zi, sa se machieze şi sã arate impecabil. Am aruncat o privire în oglindã în timp ce treceam pe lângã ea: 1,65, pãr lung, şaten, prins într-un coc, blugi, teneşi, un tricou gri şi o geacã de blugi. Absolut monoton şi total ştearsã, aşa cum le plãcea colegelor mele super-populare sã îmi aminteascã mereu.

Când trãia mama, mergem împreuna la manechiurã şi pedichiurã, la coafor, la shopping. Ne întreceam în a ne cumpãra ţinute care de care mai elegante şi mai sofisticate şi ne distram pe cinste fãcând asta.

***Flashback***

Am urcat nerãbdãtoare scãrile clinicii şi am ciocãnit la uşa cabinetului de Pediatrie.Am bãgat capul înauntru, scrutând încãperea. Niciun pacient plângãcios din care curg lucruri, doar mama şi asistentã ei, Mihaela.

-Buna, Ana, care-i treaba? Spuse Mihaela zâmbindu-mi.

M-am dus la mama şi am sãrutat-o pe obraz.

-Ai terminat programul?

-Da. Am mai rãmas puţin sã vãd dacã mai apare vreun întârziat.

-Niciun întârziat cu caca la fund şi muci la nas, am spus uitându-mã prin încãpere de parcã m-aş fi aşteptat sã iasa vreun copil de sub birou sau din dulap.

-Aşa se pare, spuse mama.

-Nu o sã-ţi vinã sã crezi ce cizme meşeriaşe am vãzut la Mall. Şi erau la reduceri. Trebuie neapãrat sã le vezi, o sa te îndragosteşti de ele.

-Şi dacã mã îndrãgostesc de ele mi le cumpãr, iar dacã le cumpãr le vei putea purta şi tu, spuse mama zâmbind.

-Numai la tine mã gândeam, sã ştii, am spus dându-mi pe spate pãrul lung şi perfect întins cu placa.

-Ce fatã dulce am, spuse mama îmbraţişandu-mã. Ca zahãrul şi ca mierea.

-Aşa de dulce cã ted or cariile, spuse Mihaela râzând.

-Deci, mergem sã ţi le arãt? Am întrebat.

-Stai doar sã-mi iau haina.

***

-Ne vedem disearã, i-am spus Sabinei în timp ce ieşeam pe uşã.

-Care din ele?spuse arãtându-mi douã eşarfe.

-Cu siguranţã, cea verde.

-Te iubesc, pa!

Am ieşit în aerul rãcoros de dimineaţã şi m-a izbit în nas mirosul de fum scos pe ţeava de eşapament a milioanelor de maşini ce treceau pe şosea, claxonând isteric. Lola, cãţeaua maidanezã a blocului, dormea în uşa de la intrare şi mi-a adresat un mârâit familiar în timp ce pãşeam peste ea, ca sã ies din bloc. Nutrea o antipatie veche şi mocnitã pentru mine, afişand-o de fiecare data printr-un mârâit, deşi nu îi fãcusem niciodatã nimic. M-am grãbit sã ajung la metrou şi am trecut de taxatoarele de cartele exact când metroul meu ajungea în staţie, aşa cã am fost nevoitã sã alerg pe scãri, sãrind câte doua odata şi am urcat exact în acelaşi timp în care se auzea avertismentul “Atenţie, se închid uşile!”. M-am spirjinit de uşile închise când a pornit metroul, respirând greu din cauza efortului.

Pe scaunul din faţa mea stãtea un tip care şi-a ridicat privirea când am urcat eu. Era cam de vârsta mea, brunet cu ochii cãprui şi o privire pãtrunzãtoare care mã fãcea sã mã simt ca şi cum aş fi examinatã cu raze X. Mi-am întors privirea de la el, uitându-mã la tunelul care trecea cu vitezã prin faţa mea, în timp ce ascultam vocea monotonã de femeie care anunţã”Urmeazã staţia Universitate, cu peronul pe partea dreaptã!.

Privind în geam pentru a vedea ce se întâmplã, am observant reflexia tipului, care se ridicase de pe scaun şi venea la uşã.Am ieşit de cum uşile s-au deschis, împingând la o parte trecãtorii care adormiserã parcã pe peron, rãzbind printre ei, pânã la scãrile rulante, unde mi-am permis sã arunc o privire fugarã în spatele meu. Şi da, era acolo. Mult mai în spate, mergaând relaxat, fãrã sã se grãbeascã, fãrã sã îl deranjeze aglomeraţia sufocantã. Am ieşit la suprafaţã, respirând aerul poluat, sperând sã îmi umple plãmãnii cu suficiente toxine încât sã nu mai delirez.

Cât poate fi de penibil ca un tip doar sã mã priveascã şi eu sã mã panichez în aşa hal?Mi-am şters broboanele de transpiraţie de pe frunte şi am continuat sã merg, privind la clãdirile cenuşii şi mohorâte.

Ȋn staţia de autobuz am gãsit-o pe Bianca, buna şi singura mea prietenã şi colegã de bancã, aşteptându-mã la locul nostru de întâlnire care astãzi împlineşte trei ani.

-Ce-ai fãcut, ai alergat pânã aici? Mã luã ea la rost în stilul caracteristic.

Am privit peste umãr înainte de a-i rãspunde şi cu greu mi-am reţinut un ţipãt. Tipul din metrou era la mai puţin de doi paşi în spatele meu. Mi-a zâmbit şi a trecut de mine, mergând mai departe. Mi s-au îmnuiat picioarele, simţind cum acel zâmbet îmi topeşte fiecare nerv al corpului, transformându-mã într-o fatã de gelatin.

Bianca fãcu ochii mari.

-Hei, cine e tipul?

-N-am idée.

-Pãi, s-a comportat de parca v-aţi fi cunoscut.

-L-am vãzut în metrou şi de atunci mã urmãreşte, am spus uşuratã cã nu sunt atât de paranoicã pe cât am crezut. Sau sunt?

-Te-a urmãrit? Întrebã Bianca.

-Da, a fost în spatele meu când am coborât din metrou, apoi pe scãrile rulante şi acum, aici.

-El şi un sfert din populaţia Bucureştiului, toţi având treabã în direcţia asta.

M-am uitat urât la ea.

-Glumeşti? Asta a fost tot?

-A fost straniu, am zis .

Bianca îşi dãdu pãrul blond-roşcat la o parte de pe faţã printr-un gest mechanic, mã privi lung, apoi clãtinã din cap.

-Şi eu care credeam cã e noul tãu iubit, spuse doar ca sã mã tachineze.

-De parcã nu suntem conştiente cã genul ãla de tipi nu or sa se uite în vecii vecilor la noi.

-Tu eşti conştientã, spuse Bianca. Eu înca mai visez. Tu trãieşti într-o realitate prea crudã pentru gustul meu.

-Viseazã, mai ai circa zece minute pânã vei fi trezitã la realitatea mea crudã, am spus.

-Şi asta pentru cã…?

-Alo, pãmântul cãtre Bianca! Ne îndreptãm spre cimitirul tinereţii noastre[1]. Dacã nu reuşeşti sã te trezeşti singurã la realitate, Simona şi Miruna vor fi bucuroase sã o facã.

-Ba, pardon, Simona e rivala ta declaratã, nu a mea, îmi aminti Bianca.

-Unu: nu e rivala mea. Nu poţi rivaliza cu cine care îţi este net inferior. Doi: eşti vinovatã prin asociere.

-Când ai spus cuvântul cu I, te refereai la ea, nu-I aşa?

Mi-am dat ochii peste cap.

-Ana, ca cineva sã te creadã idiot e un lucru normal. Ca tu sã fii de acord cu el, sau în cazul nostru, cu ea, e strigãtor la cer.

-Nu sunt de acord cu ea, am spus enervatã. Dar fiecare liceu are o ierarhie, iar în scumpul nostrum Lazãr, noi suntem cele mai slabe verigi din lanţul slãbiciunilor. Noi suntem jos de tot, pe la subsolul ierarhiei. Aşa stau lucrurile. Punct.

-Poate dacã ai face vreun efort, începu ea.Şi totuşi, Lidia, tocilara clasei, cred cã e puţin mai jos decât noi.

-Faci tu suficiente eforturi şi pentru mine, am spus privindu-I machiajul perfect, pãrul aranjat şi ţinuta elegantã.Şi nu te minţi singurã, suntem la acelaşi nivel cu ea.

Nu puteam înţelege cum o fatã drãguţã precum Bianca nu este popularã şi nu o data m-am întrebat dacã nu cumva prietenia cu mine o trage în jos.

-Eu continui sã sper, spuse ea.

-Ei bine, coboarã de pe norişorul tãu pufos, am spus în timp ce intram pe poarta şcolii. Ȋncepe coşmarul.

Şi tocmai când mã gândeam cã mai rãu decât anul trecut nu are cum sã fie, l-am vãzut pe tipul de la metrou ieşind din biroul secretarei, cu o foaie în mânã. Mi-a zâmbit-din nou, acelaşi zâmbet copleşitor care m-a lãsat fãrã aer- şi a pornit-o pe culoar, spre sala de clasã.

Spre sala mea de clasã.


[1] Aluzie la poezia lui G. Bacovia, “Liceu, cimitir al tinereţii mele”

Anunțuri

4 comentarii (+add yours?)

  1. Northman Serenyty
    Noi 14, 2011 @ 13:21:32

    Ca de fiecare data cand scrii o poveste reusesti sa ne uimesti! Esti o scriitoare desavarsita!
    Ma duc la urmatorul capitol si o sa las si acolo un com.
    Pupicei si spor la scris!

    Răspunde

  2. ramonafiction
    Noi 14, 2011 @ 19:01:19

    Merci mult!

    Răspunde

  3. Laura
    Dec 01, 2011 @ 20:47:48

    ce tare e :)) superb Felicitari!

    Răspunde

  4. Stephany07
    Feb 04, 2012 @ 22:19:03

    Cat de tare !!!!! 😀 E chiar foarte interesant 😀

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: